Eu i-am acceptat pe ei, ei m-au acceptat pe mine

În urma primului meu articol pe blog, am primit extrem de multe mesaje prin care mi-ați arătat aprecierea și susținerea voastră pentru mine, iar pentru asta vă mulțumesc din suflet. Însă, printre aceste mesaje, am găsit și unele nu tocmai îmbucurătoare. Foarte multe persoane cu dizabilități sau mămici ale unor copii în scaunul cu rotile mi-au spus că ei nu au avut parte de un colectiv de oameni ca al meu, care să-i accepte, dar mai mult decât atât, să-i integreze. Așa că am decis să vă povestesc puțin despre cum am ajuns eu să fiu înconjurată de atâția prieteni și oameni dragi mie.

De când mă știu, mi-am dorit să fac tot ceea ce un copil tipic făcea, să mă joc, să mă dau în leagăne, să-mi fac prieteni. Niciodată nu m-am gândit că aș putea fi respinsă de societate din cauza dizabilității mele. Asta poate pentru că acasă mi s-a spus „Așa, nu mergi, și care e problema?” sau „Tu poți face orice!”, iar asta a dus la gândirea mea optimistă față de mine însămi. Voiam să merg în excursie cu colegii, mergeam în excursie. Am vrut să merg la concurs de șah, am mers la concurs de șah, chiar dacă eu nu știam să joc.

Întâi, m-am acceptat eu pe mine, apoi am așteptat ca restul să facă același lucru.

Sincer, consider că un prim pas spre integrare este să nu te excluzi singur datorită handicapului pe care, probabil, tu crezi că îl ai și îl accentuezi datorită temerilor tale interioare. Let it go! Cum am spus și în articolul trecut, toată lumea este normală, așa că nu trebuie să ne dăm singuri înapoi doar pentru că am putea crede că lumea ne respinge.

Eu în societate am început să-mi fac simțită prezența încă de la grădiniță, și plecând în minte cu gândul că îmi voi face mulți prieteni, am reușit să nu ies în evidență doar pentru că nu puteam să merg. Ceilalți copii au înțeles repede că eu nu sunt cu mult diferită față de ei, așa că au început să se joace cu mine. Copiii sunt mult mai inteligenți decât credem și nu au nevoie decât să înțeleagă ce se întâmplă cu noi, de aceea este important să le fie explicat tot ceea ce se petrece în jurul lor.

Același lucru s-a întâmplat și în clasa întâi. În primele zile de școală, colegii mei nu îndrăzneau să vorbească cu mine, și nu făceau asta din răutate, pur și simplu nu știau cum să se comporte în preajma mea. Este firesc, atâta timp cât nu s-au mai întâlnit cu astfel de situații, nu-i putem condamna pentru asta. Învățătoarea a observat acest lucru și într-o zi le-a vorbit despre mine, despre ce pot face și ce nu, despre cum sunt eu, despre faptul că pot să vorbească cu mine fără frică. Și ce credeți? În următoarea pauză, toată clasa era strânsă în jurul băncii mele! Așa a fost până în clasa a 8-a. Prietena mea cea mai bună mi-am făcut-o în clasa I și suntem prietene și în ziua de astăzi. Ne povestim absolut totul și o iubesc ca pe o soră.

Ea este Ale, my best friend

Apoi am ajuns la liceu. Colectiv nou, școală nouă, profesori noi. Totul schimbat. Scarry, nu? Nu chiar. Pentru că am fost deschisă.

Țin minte și acum întâlnirea bobocilor 2015, unde am mers însoțită de mama mea. Colegii mei știau că urmau să aibă printre ei o persoană în scaun cu rotile, de aceea am decis să merg la acea întâlnire, pentru ai face să vadă că mă pot integra ușor printre ei. Prima ora petrecută la masă cu viitorii mei colegi s-a lăsat doar cu priviri și cuvinte înghițite, pentru că nimeni nu îndrăznea să vorbească despre mine. Asta până când mama le-a spus că pot întreba orice despre mine și că nu mă deranjează să vorbesc despre „problema” mea, iar din acel moment toți au început să pună tot felul de întrebări. Pentru mine, era plăcut să-i văd atât de curioși, pentru că asta însemna că le pasă.

Această curiozitate a lor a ținut până prin clasa a 10-a, când deja au început să mă cunoască și au înțeles că se pot comporta cu mine așa cum se comportă ei intre ei.

Un alt „impediment” în clasa a 9-a în ceea ce privește integrarea mea a constat în faptul că mama trebuia să stea cu mine în timpul orelor pentru a-mi scrie lecțiile. Colegii mei o considerau „un intrus” și se gândeau că nu vor putea face nimic fără să afle părinții lor sau diriga. Era gândirea unor copii abia intrați la liceu, care doreau să se distreze. Ceea ce nu știau ei era că și mama dorea să se distreze cu ei. Așa că, ușor ușor, au realizat că mama, de fapt, îi acoperea când ei dădeau „de belele” și era mereu acolo să le dea sfaturi. Astfel, ea a devenit „mama de la școală” pentru mulți dintre colegii mei.

Toți ceilalți elevi din liceu mă salutau când ne intersectam pe coridoare. Vorbeau cum mine. Și toate astea s-au întâmplat de la sine, de parcă ne cunoșteam de foarte mult timp. Așa am ajuns una dintre cele mai populare eleve din liceu și, în clasa a 12-a la balul de absolvire, am ajuns Regina Balului (dar asta este o altă poveste pentru altă dată).

Din clasa a 10-a, totul s-a schimbat. Eram deja prieteni. A fost prima dată când le-a venit ideea să plecăm la mare în vacanța de vară, și vreau să vă spun că n-au plecat fără mine. Am plecat cu trenul, la ora 3:00 noaptea, cu destinația Costinești, Constanța. Pot spune doar că am râs în săptămâna aia, cât n-am râs toată viața mea. Restul, știți vorba aceea… ce se întâmplă la mare, rămâne la mare. 😉

Și am mers așa în fiecare vară, de atunci.

Iar în clasa a 12-a, au început majoratele, al meu fiind primul.

Apoi, eu am fost invitată la fiecare dintre zilele lor de naștere. Am ajuns să cresc și să mă maturizez alături de ei, acceptându-mă pe deplin.

Într-o zi, i-am întrebat de ce m-au integrat atât de bine, pentru că eram curioasă să văd perspectiva lor asupra mea. Mi-au spus că mă iubesc pentru că nu am încercat să fiu deasupra lor în rezultatele academice, în sensul că nu am vrut să demonstrez că eram mai deșteaptă sau să mă laud când, poate, înțelegeam lecția mai repede decât ei. Mi-au spus că m-au integrat pentru că am fost ca ei, dornică de aventură și de distracție. Și mi-au mai spus că au făcut toate astea pentru că i-am lăsat să mă cunoască cu totul; mi-au cunoscut atât personalitatea, cât și dizabilitatea, pentru că, până la urmă, și aceasta din urmă face parte din mine, din ceea ce sunt.

Au fost acolo pentru mine, iar eu am fost acolo pentru ei. Am știut întotdeauna să fiu o prietenă bună și asta mi-a adus și mie prieteni buni.

Așa că am câteva sfaturi din experiența proprie pentru toată lumea.

Dacă sunteți ca mine, lăsați lumea să vă vadă, vorbiți despre voi, arătați lumii că și voi puteți fi ca ei. Iubiți oamenii, iar oamenii vă vor iubi la rândul lor. Totul ține de voi să vă faceți plăcuți. Atitudinea voastră față de lume se va reflecta în atitudinea lumii față de voi.

Dacă sunteți ca prietenii mei și aveți în anturajul vostru pe cineva ca mine, încercați să cunoașteți persoana respectivă, duceți-vă și vorbiți cu ea, ajutați-o să se deschidă, să se simtă confortabil în pielea ei.

Toată lumea este la fel, doar că nu toți știm să comunicăm. Integrarea și acceptarea vine din ambele părți, atâta de la cei de afară, cât și de la cei în scaunul cu rotile, in egală măsură.

Eu așa am reusit și tot ce am scris mai sus am spus din experiența personală.

Pentru mai multe întrebări și sugestii de articole, mă puteți contacta pe contul meu de Instagram teoonwheels cu link-ul aici, sau pe noua mea pagină de Facebook Teo on wheels cu link-ul aici.