Făcută din amintiri

Cunoști cu adevărat un om atunci când îi știi defectele, calitățile, dar mai ales trecutul. Acesta din urmă, chiar dacă nu vrem întotdeauna să-l băgăm în seamă, ne conturează concepțiile, principiile, uneori chiar și sentimentele și emoțiile. Fără trecut nu ar exista prezent, iar fără prezent nu am avea viitor. Istoria noastră spune multe despre noi, unde ne-am născut, cine sunt părinții noștri, ce școală am absolvit, ce-am realizat pe parcursul vieții. Lucruri relativ banale, dar care ne creează un profil, o identitate, și ne conferă unicitatea de care cu toții avem nevoie când vine vorba de individualizarea noastră în societate.

Dar amintirile… ele ce sunt și ce fac? Ne sunt prietene sau dușmani? Le datorăm ceva? Ne oferă ele nouă altceva?

Când ne gândim la conceptul de amintire, îl asociem imediat cu trecutul, corect? Am fost, am făcut, am văzut. Mod indicativ, timp perfect compus. Poate fi ceva „nesemnificativ” precum „Ieri am mâncat două banane„. Schimbă asta cu ceva percepția voastră față de mine? Da, ați aflat că îmi plac banalele. Practic, acum știți ceva în plus despre mine.

Unde vreau să ajung cu asta? Dacă amintirile înseamnă trecut, iar trecutul ne spune într-o oarecare măsură cine suntem, atunci cheia spre a descoperi o persoană cu adevărat este să o lăsăm să ne spună din memoriile ei.

Zilele trecute am primit pe pagina mea de Facebook o întrebare foarte, foarte interesantă. Trebuie să recunosc, m-a blocat la început. Nu m-am gândit niciodată la răspunsul ei. Din păcate pentru mine, am realizat că nu știu destul de multe lucruri despre mine dacă nu găsesc răspuns.

Întrebarea suna cam așa: Care sunt cele mai frumoase cinci amintiri ale tale?

Imediat ce am citit această întrebare, am început să răsfoiesc printre sertarele prăfuite ale mintii mele și mi-am dat seama că am multe amintiri frumoase și că nu știu dacă pot selecta exact top cinci the best experiences ever. Am ales să vă povestesc despre cele care au venit involuntar, rapid la suprafață și care m-au făcut să zâmbesc.

Ordinea este total aleatorie, pentru că mi-a fost imposibil să structurez un clasament.

Iulie 2018. Nu știu câți dintre voi ați reținut fotografia de mai jos din unul dintre articolele trecute.

Dacă nu o știți, e ok, dar dacă vă amintiți de ea probabil va întrebați ce e cu ea. După cum am mai spus, este făcută în drum spre majoratul unui coleg. Da, în drum spre!

Într-o zi, cu aproximativ o săptămână înainte de eveniment, unul dintre „animăluțele” pe care le vedeți mai sus a avut o idee… unică. A zis că trebuie să ne facem apariția la cel puțin un majorat îmbrăcate în pijamele. Nebună, nu? Dar de noi, restul, care am aprobat-o și n-am contrazis-o ce să mai spuneți?

Adevărul este că ne-a luat ceva timp să convingem dragonul roz că nu e nimic rău în a te plimba pe stradă așa. Până la urmă, lumea iubește să vadă lucruri diferite, de care nu dai în fiecare zi.

Și uitați așa, am ajuns eu să mă plimb prin Centru Vechi al capitalei îmbrăcată în urs koala, întorcând privirile absolut tuturor oamenilor pe lângă care treceam. Toți se uitau la noi și zâmbeau, iar copiii se opreau să facă poze cu noi. Era mai ceva ca la zoo.

De ce consider asta ca fiind una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele? Pentru că am făcut ceva unic, ceva la care nu m-aș fi gândit niciodată că voi ajunge să fac. Dar cele mai frumoase momente se nasc din cele mai nebunatice idei. Așa că dacă din întâmplare stăteați la terasa în acea zi și ați văzut trecând prin fața voastra cinci fete care dăduseră în mintea copiilor, să știți că eram eu și prietenele mele.

V-am spus vreodată că am un frate mai mic? Are aproape 16 ani și vă puteți da seama că am făcut o grămadă de prostioare când eram mici.

Una dintre ele s-a întâmplat în urma cu câțiva ani, nu-mi aduc aminte exact când. Pentru că ne aducem aminte momente, nu zile.

Era seară, să spunem pe la ora 20:00. Eram în dormitor și țin minte că ne apucasem noi de desenat. Ce anume, nu mai știu exact. Cert este că aveam un marker permanent și o coală de hârtie A4. Noi, ca niște copii care nu gândeau prea mult în perspectivă (deși eu eram sora mai mare și ar fi trebuit să-mi dau seama), nu am realizat că foia era destul de subțire și că dacă nu punem ceva sub ea, tot tușul se va imprima pe partea cealaltă.

Ce credeți că era sub coala de hârtie? Nimic, era pusă direct pe parchet. Și trasam noi linii, forme, litere. Și râdeam. Ne distram. Când, însă, ne-am terminat opera și am ridicat capodopera, ce să vezi?

Cerneala neagră a marker-ului se împrăștiase all over the floor.

Eu: „Ah, nu-i nimic! Dăm cu apă și se duce.”

Ia Luca (mai adăugăm și Adrian și obținem numele fratelui meu) un șervețel gasit prin cameră, îl udă puțin cu apă din sticla de la marginea paturilor suprapuse și începe să șteargă pata. Rezultat: o pată și mai mare.

Lasă că are sora mai mare o idee și mai bună: spirt. Dar cum să facem să luăm spirtul care era în baie fără să observe ai noștrii? AHA! Luca „avea nevoie” la toaletă. A luat cu el un alt șervețel și și-a jucat rolul perfect; a tras până și apa la WC.

Se întoarce în cameră și în sfârșit scăpăm de marker-ul de pe parchetul nostru. Problemă rezolvată? Eu nu prea cred…

Acum mirosea în toată camera a spirt. Dacă intra mama sau tata sigur își dădeau seama că făcusem ceva. Așa că ce s-a gândit Teo? Să dăm cu parfum. Parfumul, în dormitorul mamei. Mama, în dormitorul ei.

Trebuia să o scoatem pe mama de-acolo ca fratele meu să poată lua parfumul, să-l pulverizeze pe parchet și să-l ducă înapoi fără ca cineva să se prindă.

Aici intervin eu să-mi fac rolul. Am avut și eu nevoie la toaletă (da, știu că amândoi am avut aceeași diversiune, deloc original, dar pentru doi copii care se chinuiau să scape „cu viața” din această situație, eu zic ca ne-am descurcat bine). Am chemat-o pe mama să mă ajute. Partea dificilă era că baia e fix lângă dormitorul cu pricina. Am închis ușa băii și mă rugam ca Luca să nu facă zgomot.

A fost liniște până când s-a întors cu parfumul. A alergat și a alunecat pe gresia de pe hol, dând cu piciorul în tocul ușii de la camera părinților (parfumul nu l-a spart). Nu s-a oprit însă să plângă, pentru că știa că era diferență de câteva secunde până când urma să ajungă tata din sufragerie să vadă ce s-a întâmplat și l-ar fi prins cu sticla de parfum în mână. Așa că a pus sticluța la locul ei și a mințit spunând că a alergat prin casă pur și simplu (avea obiceiul ăsta, deci a ținut).

Partea urâtă din această poveste este că Luca și-a fracturat degetul mic de la piciorul drept (practic, povestea asta a fost un ghid; Cum să-ți rupi degetul mic de la picior în trei pași simpli). Partea bună este că mama și tata nu au aflat nici până în ziua de azi cum a ajuns fratele meu cu degețelul în ghips. (Așa că, mami, tati, dacă citiți asta… Bună!)

Eu am scăpat teafără și nevătămată. Luca, sorry for you, but I love this memory.

Hai la Superman în peninsula Iberică! Spania! Cald, frumos, istorie, mâncare bună.

Vara trecută am călătorit pentru prima data cu avionul.

I’m in love with this picture!

Toată perioada petrecută acolo poate fi trecută pe lista amintirilor frumoase. Dar eu aș vrea să vă povestesc despre ziua în care am fost în cel mai mare parc de distracții pe care l-am văzut în viața mea: Parque Warner.

Este un fel de Disney Land, dar plin cu personaje Warner Bros. Este locul în care adulții se comportă mai rău decât copii și din care nu-ți vine să mai pleci.

Încă de la intrare, de când ni s-a dat harta parcului, ochii mei și ai familiei mele s-au aruncat pe Superman, însă am hotărât să o luăm pas cu pas, să nu ratăm nimic. Ne-am oprit prima oară la un mini rollercoaster oranj (o să vedeți de ce îi spun mini) care nu avea decât o buclă și era diferit prin faptul că ajungeai de unde plecai cu spatele. Nu foarte wow.

Dar bineînțeles că mama și sora ei nu m-au lăsat să mă dau în el, era, citez, „prea periculos. Lasă că ne dăm în Superman de 2 ori”.

Am trecut peste faza cu rollercoaster-ul oranj când am mers imediat după la o bătaia cu apă din care am iesit fleașcă din cap până în picioare. Și nu exagerez. Puteai să storci apă din hainele mele.

După ce ne-am uscat cât de cât, am zis să mergem la Superman.

Ca să înțelegeți, acest Superman era de fapt un rollercoaster înalt de vreo 50 de metri, care cobora de acolo de sus cu o viteză de 100km/h, această cădere fiind urmată de nu știu câte răsuciri și bucle. Era unic în Europa prin faptul că nu există platformă sub picioarele celor ce îndrăznesc să se urce în el, membrele inferioare zburând la propriu prin aer. Practic, acest rollercoaster simula puterea lui Superman de a zbura deasupra orașului.

Partea nașpa e că noi am aflat toate aceste informații abia după ce am ajuns acasă. Sau, mai bine spus, le-am aflat pe pielea noastră.

Ne-am urcat în trenuleț. Eu, în primul rând. În fața mea, nimeni. Sub picioarele mele, nimic. Și începuse trenul să urce. Și urca. Și urca. Și tot urca. Și iar urca. Și urca și nu se mai oprea din urcat. Și atunci mi-am dat seama că e gravă situația și că mai bine m-ar fi lăsat mama să mă dau în rollercoaster-ul oranj.

„Cine m-a pus?”, vorbeam eu ce mine. Și tot urcam.

„Vreau să mă dau jos!” Urcam.

„O să mor!”, gândeam eu în urcare.

Și când în sfârșit nu mai urcam, ce era să facem? Să coborâm! Cum? În unghi de aproape 90°!

Următoarele 2 minute sunt blank în mintea mea. Știu doar că cerul era sub mine și pământul deasupra.

Când am ajuns la finish, știu că le-am strigat celor care porneau „Baftă!”. Păcat că erau spanioli și nu m-au înțeles.

Așa că mama, next time, ascultă-mă și lasă-mă să mă dau în ce vreau eu.

Back to high school memories! Despre această amintire, nu vă voi spune prea multe. De ce? Pentru că nici eu nu mai știu foarte multe din acea seară.

Iulie 2017. Costinești, Constanța. Eu și prietenii mei. Era a doua seară de când eram la mare și eram obosiți după ce pierdusem deja două nopți (una pe tren, cealaltă în club). Am hotărât ca seara aceea să o petrecem la vila unde eram cazați, neavând chef sau energia necesară pentru a face altceva.

Am cumpărat câte ceva și ne-am asezat în jurul unei mese de plastic în curte. Eram îmbrăcați în haine lejere, trening, blugi, hanorace. Nimeni nu bănuia că acea seară se va transforma în una dintre cele mai memorabile nopți.

Totul a început de la ideea cuiva de a juca Never have I ever. Iar apoi, totul s-a schimbat. Nu am auzit niciodată atâtea râsete la un loc. Nu cred că am râs mai mult ca în noaptea aia în toată viața mea (si eu râd mult).

De ce seara aia? De ce am ales acea noapte? Doar am mai râs de atâtea ori cu prietenii mei, nu? Ei bine, nu știu. Dar de cate ori mă întreabă cineva care sunt cele mai frumoase amintiri ale mele, mă gândesc inevitabil și la asta.

Nu am fotografii reprezentative pentru această amintire. Nu am nimic fizic care să mă lege de ea. Probabil de asta o prețuiesc așa de tare. Pentru că este a noastră și atât. Amintirile sunt lucruri personale, de aceea merită să le iubim, pentru că sunt numai ale noastre.

Pe asta o știți deja, dar nu m-am putut gândi la una care să o întreacă.

A 5-a, dar ultima amintire a mea este, de sigur, balul de absolvire de care v-am povestit în articolul trecut.

„Ce-a urmat, nu se poate descrie în cuvinte. Emoțiile nu se scriu sau nu se citesc. Ele se simt, și cred că toată lumea trebuie să se simtă cum am făcut-o eu în acele momente. Să-ți vezi prietenii plângând de fericire (și să încerci să nu plângi și tu odată cu ei), să fi privit de 500 de persoane, să te aplaude un liceu întreg, de la elevi la profesori, este ceva ce nu trăiești în fiecare zi.

Sunt clipe pe care nu mi le amintesc perfect, totul întâmplându-se extrem de repede, dar pe care știu că nu le voi uita niciodată! Pentru că îmi voi aminti mereu emoțiile acelea. Și ca să vă dați seamă ce încărcătura emoțională a fost, vă spun doar că am fluturi în stomac doar când scriu despre acele momente.”

Citește tot despre această amintire aici.

Aceasta sunt eu. Am lăsat aici o parte din mine. Am scris toate aceste lucruri să vă ajut să mă cunoașteți, pentru că, în mare parte, sunt făcută din amintiri.