Cum am ajuns să scriu despre fericire

Nu știu câți dintre voi știu, dar, pe lângă faptul că blogul meu a fost creat în speranța că voi putea inspira cât mai multe persoane să-și depășească preconcepțiile de genul „eu nu pot”, acest mic site a luat naștere și datorită pasiunii mele pentru scris. Încă de când eram în clasele primare mi-a plăcut să fac compuneri și să-mi expun laboratorul minții mele prin intermediul micilor teme la limba și literatura română.

Prin clasa a 10-a am descoperit Wattpad-ul. Știți voi, platforma aceia mică (nu este chiar mică, dar am vrut să fie așa, mai drăguț) prin care oricine poate deveni scriitor. Bineînțeles, am început să scriu acolo. Nu că aș fi fost eu următoarea fată care scotea vreun bestseller, dar îmi plăcea să fac asta, mă relaxa. Începusem să compun o așa-zisă carte intitulată Harta de stele. Subiect destul de banal, vă dați seama. Ce putea scrie o puștoaică de 16 ani dacă nu despre iubire și alte vise și visuri de adolescentă? Citisem atât de multe romane de dragoste, încât îmi doream să scriu și eu unul. Și în plus de asta, știți voi cum sunt fetele la vârsta asta, găsindu-și prima dragoste și crezând că nu există una mai mare decât ea.

Nu am terminat-o niciodată, evident, și dacă cumva vă trece prin minte să o căutați, n-o faceți. Am retras-o! Nu mai este publică. Însă am găsit zilele trecute un capitol (sau o bucată de capitol, mai corect spus) care nu a fost niciodată publicat.

L-am citit și m-am gândit să-l postez aici și să vă spun ce mi-a trecut prin minte când l-am parcurs cu niște ochi și o minte doar cu 3 ani mai maturi.

Vă anunț de pe acum, nu l-am editat deloc. Eram o amatoare pe vremea aia. Nu că acum aș fi prea știutoare în ale scrisului, dar totuși. Fragmentul este lipsit de diacritice și poate conține mici greșeli, dar am vrut să-i păstrez autenticitatea.

Sunteți gata să intrați în mintea mea de la 16 ani? Eu nu sunt. :))

„Mergeam. Alergam. Nu ma uitam in urma; si la propiu si la figurat. Pentru ca asta era tot ce stiam sa fac. Ma tinea pe linia de plutire, la granita dintre vis si realitate – visul lor, realitatea mea.
Faceam asta pentru ca imi tineam mereu capul sus? Pentru ca nu-mi pasa de ce credea lumea? Pentru ca lasam mereu trecutul in spate?
Bineinteles ca nu.
Imi era frica, teama. Credeam ca, daca raman, voi cadea, ca ma voi rani singura mai mult decat o faceau ceilalti deja, ca nu ma voi putea ridica niciodata.
Poate ca aveam dreptate. Pentru ca, din momentul in care am decis sa nu mai fug, m-am prabusit. Am aflat cum este sa te doara cu adevarat. Mi-a fost teama de durere, si, dupa cum se spune, de ce ti-e frica, nu scapi.
Am plans. Mult. Am tacut. Nu stia nimeni ce simt. Am vorbit. Dar nicioadata despre mine. Am stat. Doar eu cu mine. Am visat. Doar alb-negru, deoarece nu indrazneam sa adaug culori.
Si aveam sa aflu ca, fugind de suferinta, nu faceam altceva decat sa ma indepartez de fericire. Daca nu am plange, cum am stii cand zambim? Tristetea are si ea rolul ei; ne arata ce nu ar trebui sa simtim cand suntem fericiti. Fara lacrimi, am ajunge sa simtim doar bucurie, si intr-un final sa nu mai simtim nimic. Este vorba despre obisnuinta, monotonie; fericire azi, fericire maine, fericire mereu. Si dupa, ce urmeaza? Tot fericire? Mai multa fericire? Cum am putea distinge fericirea de fericire? Nu putem. Doar ca pana sa-mi dau seama cum stau lucrurile, m-am urat pentru fiecare secunda in care n-am alergat cat ma tineau picioarele… si sufletul.

Si… de ce scriu acum? Sa uit sau sa-mi amintesc?
Pentru cine scriu? Pentru tine? Pentru mine?
Si cand scriu? Azi? Maine? Niciodata, oricand?
Sunt doar eu cea care scrie? Sau cineva imi controleaza mintea chiar acum?
De ce imi pun toate aceste intrebari? Pentru a gasi raspunsuri?…
De ce as vrea raspunsuri, cand ele nu fac altceva decat sa descopere alte intrebari?
Intrebarile apar din incertitudine, din nesiguranta, din frica. Si ajungem de unde am plecat. Frica. Teama.
Stupid, nu?
Atat de prostesc, sa ne lasam manipulati de acest sentiment care nu face altceva decat sa ne lase orbi, sa nu mai vedem ceea ce vrem, pentru ce luptam, ce cautam. Ce cautam? Fericire. Dar fericirea apare din suferinta. Deci cautam suferinta, dar, in acelasi timp, ne este frica de ea. Nu are niciun sens, nu? Normal ca nu.
De cele mai multe ori, niciun sentiment nu are sens. Iubim. De ce iubim? Ca sa fim fericiti. Uram. De ce uram? Pentru ca am fost fericiti, si nu mai suntem. Suntem gelosi. De ce suntem gelosi? Pentru ca nu putem avea fericirea pe care o consideram noi fericire. Suntem fericiti. De ce suntem fericiti? Din mii si mii de motive.
Fericiti nu putem fi tot timpul.
Pai si atunci, daca noi vrem sa fim fericiti, de ce ne e frica, teama? De ce ne e frica de ceea ce vrem? Pentru ca nu stim sigur daca asta cautam, de fapt.
Si tocmai asta e frumusetea vietii. Incertitudinea. Asta ne face sa simtim. Si daca simtim, traim. Dar ce simtim? Frica, normal.
Dar daca nu ne-ar fi frica, am fi fericiti, si daca am fi mereu fericiti, nu am mai simti, si daca nu am mai simti, am muri.
Este un cerc vicios, de care nu vom scapa niciodata. Te-ai putea gandi ca nu vei gasi fericirea niciodata. Dar nu e asa.
Daca ai rabdarea necesara sa afli intai ce ar trebui sa fie fericirea si dupa sa o simti, vei descoperi ca totul poate capata culoare; emoțiile confera umbre si lumini vietii, dar sentimentele asociate fericirii nu fac altceva decat sa contureze tabloul sufletului nostru.”

Cum am scris fragmentul ăsta? Pur și simplu. De multe ori, nu știu ce sau despre ce vreau să scriu, doar pun prima propoziție care-mi trece prin cap și restul vine de la sine. De obicei, și pe mine mă surprinde direcția pe care o iau cuvintele de pe rândurile ecranului meu. Eu nu am avut intenția să scriu despre fericire, dar uneori nu se întâmplă ce ne dorim, ci ceea ce avem nevoie.

Poate vă întrebați dacă aș schimba ceva la textul meu. Probabil atitudinea negativistă și nota gravă cu care începe acestă încercare de monolog interior. Îmi aduc aminte că personajul principal era o adolescentă (obviously) al cărei picior fusese amputat în urma unui accident și care urma să se îndrăgostească de un tip cu câțiva ani mai mare. Nu-mi amintesc prea multe detalii, dar știu că ea nu avea destulă încredere în ea și urma ca el să o ajute cu asta. Dacă aș construi personajul acum, aș face-o mai stăpână pe sine, cu mai puține complexe față de ea însăși. Dar acum sunt altcineva, nu?

Totuși, în privința perspectivei asupra fericirii, pot spune că aș scrie și acum același lucru.

V-ați putea întreba ce știu eu despre fericire la numai cei 19 ani ai mei. Ei bine, nimic, și totuși știu totul.

Vă voi spune ce înseamnă fericirea pentru mine.

Fericirea este poate cel mai simplu sentiment. Cu toții îl identificăm ușor și este destul de greu de confundat, spre deosebire de iubire, care deseori poate fi amestecată cu obișnuința sau comoditatea. Cu fericirea, totul e clar. Este sinceră, se impune, poate domina celelalte emoții, dar are un defect mare: poate fi trucată de noi înșine spre a ascunde ceva ce ne lipsește. Iubim să fim fericiți, nu? Asta căutăm în viață, de fapt. Cel puțin, ăsta este scopul meu în ceea ce privește existența mea.

Asta înțeleg eu prin a trăi. Viață = fericire. Matematică.

Bineînțeles, toată lumea mai și plânge. E firesc. Toți avem momentele noastre de slăbiciune în care ne lăsăm pradă emoțiilor negative, dar asta nu înseamnă că nu suntem fericiți. De cele mai multe ori, asociem lacrimile cu ceva urât, cu sentimentul de tristețe sau dezamăgire, singurătate sau goliciune interioară, dar ați plâns vreodată de fericire?

Fericirea are atâtea modalități în care se poate manifesta, încât nu le cunoaștem pe toate. Probabil, are legătură cu tipul de fericire pe care-l simțim. Poate are legătură cu intensitatea emoției sau cu gradul de surprindere pe care îl avem atunci când fericirea dă buzna peste noi. Dar ne place să fim luați cu asalt de fericire. Și atunci putem ori să zâmbim, ori să sărim în sus (n-ați văzut pe nimeni în scaun cu rotile sărind de bucurie? Înseamnă că nu m-ați întâlnit pe mine) sau chiar să plângem. Cred că ăsta este tipul meu preferat de plâns. Este… magic.

Fericirea e o stare care își poate întinde tentaculele asupra întregii noastre existențe. O putem lăsa să ne acapareze cu totul, pentru că ne aduce doar beneficii. Putem fi fericiți din orice!

Pentru mine, fericirea înseamnă prieteni, familie, cafea, o cană cu lapte și cacao, o zi cu soare, o furtună zgomotoasă de vară, mersul prin ploaie, o carte bună, visuri împlinite, dormitul până la prânz, valurile mării, pastele cu mult parmezan, unicornii. Mai pe scurt, tot ceea ce fac este fericire.

Bad day ≠ unhappy life

Cu toții avem zile proaste, dar ține de noi să le schimbăm fața și să ne găsim ceva ce ne scoate din acea stare. Pentru mine, un episod din Friends este de ajuns când vine vorba de înveselire spontană.

Fericirea e banală, dar atât de necesară. Nu dorește nimic de la noi, nu ne răpește nimic. Nu fură de la noi. Nu cere de mâncare, pentru că, de fapt, ea e hrană pentru sufletul nostru. Ea ne descrie, ne influențează, ne schimbă. Ne iubește și ne facem și pe noi să iubim, atât pe ea, pe noi înșine, cât și pe cei din jurul nostru. Fericirea este dragoste, fericirea este bunătate.

Noi suntem fericire!

Pe tine ce te face fericit/ă?

#teoonwheels