De ce în țările calde (partea I)

V-am tot promis că scriu despre aventura mea în Spania. Aveam de gând să fac postarea după ce terminam cu totul și după ce aveam certitudinea ca planul meu este realizat și dus la bun sfârșit, dar totul s-a prelungit și cred că a venit momentul să vă dezvălui scopul pentru care am „migrat” aici.

Stau acum într-un sătuc de munte, lângă Madrid, în compania veselă zilnică a unui bichon alb și pufos. E mai ca la București. Culmea, nu?

El este Diky – iubirea întruchipată

După ce nu am reușit să intru la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, obișnuiam să glumesc și să spun că plec în Spania la cules căpșuni. Și am tot făcut gluma asta până când am zis „ce-ar fi să plec pe bune afară?” M-am tot gândit și m-am răzgândit și am spus că încercarea moarte n-are. Bineînțeles, nu la munca de câmp, ci la studii. Am Google-it facultățile de medicină din Madrid și pot spune că mă bucur că n-am intrat la noi.

Deobicei, nu sunt genul care aruncă în România cu roșii stricate și urăsc să spun că țara mea a rămas în urmă din multe puncte de vedere, dar, în situația de față, trebuie să recunosc că ăsta e adevărul. În timp ce la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” nu am avut nici măcar o rampă de metal, elementară și necesară, la primele cinci trepte de la intrare în instituție, în Spania 5% din locurile disponibile sunt alocate persoanelor cu dizabilități.

Ca să înțelegeți mai bine, la fiecare 100 de studenți 5 sunt cu dizabilități. Criteriile de admitere sunt același (nota de bac și diferențele care îți sunt adăugate la nota de bac și care îți pot crește media cu până la 4 puncte – de menționat, diferențele sunt opționale), însă mediile de admitere sunt mai mici pentru locurile speciale. Dacă ar fi sa aplicăm acest procent la locurile care au fost disponibile anul acesta la Medicină în București (în jur de 600 dacă nu mă înșel – mă refer doar la cele finanțate de stat), ar fi trebuit ca 30 să fie alocate persoanelor cu dizabilități. Câte au fost în realitate? ZERO!

Și nu mă refer doar la Carol Davila, este o problemă care privește sistemul românesc. Nu vorbește nimeni niciodată de a face ceva pentru persoanele cu dizabilități. Da, există locuri speciale pentru persoanele din medii defavorizate, dar ghiciți ce? Noi nu ne încadrăm aici!

Eu la admitere a trebuit „să mă lupt” cot la cot cu ceilalți. Deobicei, la toate examenele pe care le-am susținut, inclusiv Cambridge-ul, mi s-a acordat timp suplimentar deoarece, atunci când îți „scrii” lucrarea dictând, durează mai mult decât dacă ai pune direct pe hârtie ce spui. La admiterea la facultate, acest timp necesar nu mi-a fost acordat.

Astfel, neavând nici locuri speciale (care ar fi fost esențiale și mi-ar fi schimbat viitorul deoarece acum, mai mult ca sigur, aș fi fost studentă pentru că eu, practic, am luat examenul, 56/100) și fără să beneficiez de timp suplimentar, consider că nu am avut parte de egalitate de șanse.

Facultățile din Spania nu oferă locuri la buget. Vrei să ai studii superioare? Plătești! Cu toate acestea, persoanele care au o dizabilitate mai mare de 33% sunt scutite de la plata taxelor de școlarizare. Practic, eu nu aș plăti nimic dacă aș fi acceptată la universitate în Madrid. În România, nici nu cred că cineva s-a gândit la asta.

Mai e cazul să aduc în discuție accesibilitatea din facultățile noastre? Eu, ca studentă cu dizabilități care folosește un scaun rulant în România, aș fi nevoită să urc pe scări! Așa s-a întâmplat la admitere când am avut nevoie să merg la toaletă. Normal? Nu!

De-asta scriu acum! De ce în România nu se poate? Sunt curioasă de ce nimeni nu face nimic în privința asta. De ce? Nimeni nu spune că și noi putem termina o facultate? Nu este vorba de cerșit sau de cerut luna de pe cer, ci despre integrare și despre egalitate. Adică, sunt nevoită să plec în străinătate ca să fiu tratată așa cum trebuie? Nu luptă nimeni pentru drepturile noastre.

Văd atâtea diferențe între România și Spania în ceea ce privește persoanele cu dizabilități, încât realizez cât de neimportanți suntem în țara noastră.

Spre exemplu, în Aeroportul internațional „Henri Coandă”. Înainte de zbor. Voiam să folosesc toaleta pentru persoane în scaun cu rotile. Surpriza a fost să văd că era deschisă, pentru că, ultima dată când am zburat, era ținută sub cheie (folosită pe post de depozit de femeile resposabile cu curățenia). Însă, aproape mi-a „murit” instinctul de a micționa când văzut vasul de toaletă.

Capacul de toaletă? Lipsește.

Și lista poate continua. Dar nu o să dau acum tot din casă, vreau să vă țin în suspans. :))

Așa că vă încurajez să vă abonați la blogul meu pentru a primi e-mail de fiecare dată când urc o nouă postare pe blog. Aveți mai jos butonul albastru pentru a face asta.

Aștept întrebările voastre pe pagina mea de Facebook, dar și pe contul meu de Instagram. I’m online for you! So, comentați; comentați și COMENTAȚI!

Ps. Încă învăț spaniola. Sper să reușesc să ajung la nivel de B2.

Besos!