De ce în țările calde (II)

alt=""

M-am gândit mult dacă ar trebui sau nu să spun asta, dar I can’t help so… MI-E DOR DE SPANIA! Și cu cât umblu mai mult prin București, acest sentiment se accentuează și încă încerc să înțeleg de ce sunt atâtea diferențe între aceste două țări, ambele membre ale Uniunii Europene. Poate că nu voi înțelege niciodată sau poate că sunt „prea mică” pentru asta. Egoistă? Nu. Cer prea mult? Clar nu! Sau, mai bine spus, nici nu cer. Nu dau vina pe nimeni (sau mă abțin cu greu să nu fac asta) și nici nu încerc să schimb ceva. De ce să schimbi când poți pleca? Nu pe principiul ăsta se merge? Cine e nemulțumit, să-și facă bagajele. Suntem prea mici pentru schimbare pentru că, after all, cine ne-ar asculta chiar dacă am avea ceva de spus? Eu nu critic. Eu povestesc. Nu sunt bună la a scrie istorioare cu perspectivă obiectivă și nici nu vreau să fiu, însă vreau să citiți asta. Poate povestea aceasta ne ajută să conștientizăm anumite lucruri; poate fiind cuvântul cheie.

Încep să văd din ce în ce mai mult perspectiva bicicliștilor și vreau să le spun aici că au tot respectul meu pentru răbdarea pe care o au în oraș. Să vă explic puțin de ce.

Voi, cei care mă urmăriți pe rețelele de socializare (Facebook și Instagram), știți că de curând am primit cel mai tare și util cadou (care devine aproape inutil prin București) și anume un scaun rulant electric. N-aș mai intra în casă. Iubesc să-l folosesc pentru că reprezintă modul prin care o persoană cu paralizie cerebrală devine independentă… în teorie. În realitate, alta e situația. Independența acesta se oprește și se împiedică de prima bordură și moare de tot când vine vorba de urcat în autobuzele STB (asta e altă discuție, ajungem imediat și acolo). Ce se întâmplă când scaunul meu cu rotile dă de minunatele noastre trotuare și borduri? Se oprește și nu urcă! Nu vă așteptați la asta, nu? Nici cei care le-au pus nu cred că s-au gândit la asta. De fapt, sunt sigură că nu s-au gândit. Ce se presupune că ar trebui să fac eu, un utilizator de fotoliu rulant, o tânără care vrea să se plimbe prin oraș? Să o iau pe șosea, cot la cot cu mașinile?

Intersecția dintre Calea Victoriei și Bulevardul Elisabeta. Centrul Bucureștiului, nu? Zona roșie – pistă pentru biciclete. Bordura avea 30 de centimetri pe puțin. Ce faci acum, Teo? Aștepți să te ajute mama, că altă șansă nu ai.

În Spania, am fost în Guadalajara, un oraș relativ aproape de Madrid. Acolo am avut treabă cu actele pentru facultate. Cu ochiul deja format să mă uit după locurile pe unde aș putea să trec sau să traversez strada, am realizat că nu exista străduță care să nu fie accesibilă persoanelor în scaun rulant. Nu știu dacă vă puteți imagina ce înseamnă asta pentru cineva care își dorește să-și capate independența. Eram uimită de faptul că, acolo, cineva s-a gândit și la situația asta.

Eram uimită. Vă dați seama cum e sa rămâi uimită de ceva ce este normal într-o țară civilizată? Cât de grav este că mă mir că există accesibilitate…

OK, să zicem că urc bordura, ce fac când mă împotmolesc în prima groapă din trotuar? Încep să înțeleg șoferii care cer autostrăzi. Altceva, ce-aș putea face? În față, n-am unde să mă duc, în spate, nici atât. Închid ochii și sper să mă teleportez în peninsula Iberică. Nu ajută la nimic, dar speranța moare ultima. Mă rog ca scaunul cel nou electric, eco, civilizat, să fie super rezistent și să nu se supere că-l supun zilnic la încercări prin care doar super eroii din basme treceau. Suferă el, sufăr și eu pentru el.

Să presupunem că le fac față și trotuarelor, dar ce se întâmplă când vreau să intru, spre exemplu, într-o farmacie? Caut rampa, evident. Doar nu m-am tâmpit să vreau să urc pe scări. Vă așteptați să spun că rampa nu există, dar ea este acolo, gândită atât de bine încât dacă i-am calcula unghiul pantei ne-ar da, să zicem, cu indulgență ca să nu fim răi (să lăsăm de la noi, cum facem deobicei) undeva la 80°. Vedem noi cum o urcăm, asta să fie problema. Ideea e că nu ai unde să urci. Sau poate nu știu eu; avem cumva superputerea de a intra prin pereți, ca Harry Potter? Brusc, ideea de a urca pe scări nu mai e așa absurdă și, de fapt, este mai realizabilă decât „escaladarea” rampei.

Da, fotografie făcută azi. La 20 de metri după ea, o alta identică. Dar de ce mă plâng? Vi se pare că mă plâng? Mai bine plâng, decât să mă plâng. Ar trebui să mă enervez? Neah. Fac riduri și nu am nici măcar 20 de ani. Mă frustrez? Poate. Pentru că nu am cui să-i spun. Toată lumea se face că nu observă. Atitudinea nu știu, nu cunosc, nu mă bag. Principiu vechi atașat unor mentalități care se vor a fi noi. Dar aici trăim, în țară lui Lasă Că Merge Și Așa.

Trecem la subiectul meu preferat?

În autobuzele STB o să auziți, dacă sunteți atenți, în boxele minunatelor mașini albastre cum se promovează campania Circulăm Împreună sau ceva de genul. Cine știe exact? Din câte m-am prins eu, se vrea încurajarea oamenilor cu privire la utilizarea cu preponderență a mijloacele de transport în comun pentru a fluidiza traficul. Bun proiect, nu? Întrebarea mea este: cât ipocriți pot fi, când noi, cei cu dizabilități locomotorii, nu ne putem urca? Cum poți promova transportul public pentru noi?

Este o modă printre șoferii STB să spună că nu este de datoria lor să coboare rampa și că nu pot părăsi volanul. Cine se presupune că ar trebui să-mi lase trapa jos? Ar trebuie să mă ridic eu din scaun și să mi-o cobor singură? Întreb doar, că eu știu doar procedurile din țările civilizate, nu le cunosc pe cele de aici. Am trimis un e-mail celor de la STB, cerându-le lămuriri, în urmă cu vreo 2 zile. Nu au răspuns. Cică au 30 de zile la dispoziție să-mi trimită un răspuns. Facem pariu că nu vor trimite nimic?

Știu, am o greșeală gramaticală; „trebuie” și nu „trebuiesc”. Mă scuzați voi 🙂 Oare din această cauză nu am primit răspuns?

Am văzut că doamna primar se laudă pe Facebook cu noile autobuze hybrid și cu faptul că au rampe și „funcții speciale” pentru persoanele cu dizabilități aflate în scaun cu rotile. Degeaba, i-aș spune, dacă nu le folosește nimeni.

Și acum vine întrebarea…

De ce în țările calde?

Pentru că eu una m-am săturat de ignoranța și nepăsare. Da, știu, e vina mea pentru asta. Am vrut să văd ce fac ceilalți în Europa. Trebuia să rămân aici, să știu doar normalul românesc. Am vrut să descopăr și altceva și am sfârșit prin a nu-mi mai ajunge puținul nostru. Am ajuns să nu-mi mai bat capul cu nimic din ce se întâmplă aici. Am reușit eu până acum multe lucruri, pentru că am luptat cu sistemul, dar mai vrei, oare, să lupți când vezi că, în altă parte, nimeni nu cere asta de la tine? Că în alta parte ai totul, fără ca tu să ceri singur ce e al tau? Să mai lupți când vezi că toți se dezvoltă și doar ai noștri rămân pe loc sau, mai rau, dau înapoi?

Vă spuneam în blogul anterior de toaletele din Aeroportul Henri Coandă. Le-am „testat” și pe cele din Barajas – Madrid. Mai este nevoie să comentez situația?

Am povestit. Ce rămâne de făcut este să dau share. Că altceva, nu am ce să fac.