Despre mine și scriitori

De multe ori, simt nevoia să scriu, chiar dacă nu știu exact despre ce. Dar încep să scriu, pentru că vreau să văd unde ajung cu asta. Știu că nu este doar un fel de poftă, pentru că eu nu sunt scriitoare. Mereu mi-am imaginat că scriitorii simt o nevoie permanentă de a scrie, că din asta se hrănesc, că din asta trăiesc; în capul, ar fi ceva ce ei nu pot controla, chiar ei scriu textele, nu textele pe ei. Pentru mine, cei care scriu povești reale sau imaginare sau, pur și simplu, își lasă gândurile să curgă din ei, iar fără frică nu le opresc (și nu pentru că nu ar vrea, ci pur și simplu nu pot), sunt fascinanți și mereu a existat o parte din mine care și-a dorit să fie așa.

Nu-mi pot explica de ce îmi vine mie să scriu. Aș da vina pe instinct, dar am stabilit deja că doar scriitorii au acestă latură. Totuși, știu că atunci când vreau să scriu, nu e chiar despre nimic, chiar dacă nu am un subiect în minte. Oricât de bine m-aş cunoaște, știu bine că am părți necunoscute, laturi și unghiuri pe care nu am reușit să le descopăr. Un gând, o explicație pentru neputința mea de a-mi inhiba dorința de a scrie ar fi că acele părți pe care nu le știe nimeni încearcă să iasă la lumină pentru vor să fie văzute. Poate subconștientul meu lucrează independent de mine, dar pentru mine, poate pentru că știe că am nevoie de tot ceea ce însemn eu. Prin scris, încep să aflu ceea ce gândesc și nu știu că o fac. Și încep să scriu. În mod normal, mi-ar fi teamă, pentru că cea mai mare frică a oamenilor este cea de necunoscut. Evităm să ne băgam în situații pe care nu știm sigur că le putem controla. Cum știu că pot controla o parte din mine pe care nici măcar nu o cunosc, de care nici nu știam că există? Nu știu. Dar nu mi-e teamă. Când scriu, nu mi-e frică de nimic, nici de trecut, nici de mâine, nici de sentimente, nici de cuvinte. Nici de mine. Asta este deja o parte din mine pe care nu o pot controla. De ce mi-ar frică și de alta?

Nu tot ce se întâmplă este sub control voluntar. Copilul începe să meargă singur. Nu știe de ce, nu știe cum, dar o face oricum. Așa simt eu când vine vorba de scris, cu toate că în cazul copilului e instinctiv, iar în cazul meu nu știu ce este. Pentru că eu nu sunt scriitoare.

Sunt cazuri în care este bine să nu putem controla. Aici mă refer la lucrurile care ne fac fericiți. Dacă am reține și am închide în noi toate care ne fac fericiți, ce s-ar întâmpla? Cineva sau ceva ne-a construit în așa fel încât să nu putem controla chiar totul, din motive de siguranță. A creat acest tip de protecție ca să nu ne autodistrugem. Așadar, nu controlăm tot pentru a putea fi fericiți.

Când eram mică și eram la școală, citeam textele și poeziile din programa școlară și credeam că scriitorii sunt nefericiți. Nu mă puteți condamna pentru asta, când ești un copil imatur și înveți despre suferința eului liric nu poți gândi altceva în afara faptului că sufletul acestuia are dureri nesfârșite. Acum am înțeles altceva. Când scrii și ești făcut pentru așa ceva, chiar dacă scrii despre nefericire, ești fericit tocmai datorită faptului că scrii. Scriitorii sunt, de fapt, cei mai fericiți oameni pentru știu cum să-și exteriorizeze sentimentele și au curajul să o și facă. La fel ca și pictorii. La fel ca și muzicienii. La fel ca orice alt artist și nu numai care și-a găsit modul de exprimare.

Mereu mi-am dorit să fiu scriitoare. Poate tocmai datorită faptului că aș putea să mă exprim și să exprim. Să mă exprim pentru mine și să exprim pentru alții. Chiar dacă n-ar trebui să fac diferența între eu și alții, o jumătate din partea mea care ar fi scriitoare, ar fi, cu siguranță, egoistă. Pentru că aș scrie ca să descopăr acele părți din mine despre care vă vorbeam. Sunt scriitorii egoiști? Dacă nu sunt, aș putea eu să fiu și eu și să scap de egoism? Și dacă sunt, aș avea pofta lor? Și partea din mine care își dorește să fie medic se poate înțelege cu cea care vrea să scrie? De ce sā fiu nevoită să aleg?

Nu știu nimic despre scriitori, cum dealtfel, nu știu nimic despre medici. Pentru că eu nu sunt nici una, nici alta. Și totuși, scriu, chiar dacă partea mea realistă strigă cât poate de tare că eu trebuie să fiu medic. Și o să scriu mereu. Chiar dacă uneori singurul cititor voi fi doar eu. Pentru că sunt egoistă, iar a scrie este ceva ce mă face să uit totul prin faptul că mă ajută să-mi amintesc. Am știut întotdeauna că, dacă voi scrie o carte ar avea perspectivă subiectivă și i-aș da personajului principal ceva din mine. Pentru că sunt egoistă și vreau să fie despre mine, să văd ce-ar face personajul dacă ar fi eu. Sunt egoistă și nu l-aș lăsa să aleagă mereu ce vrea el. Nu l-aș putea controla mereu, pentru că uneori aș scrie ce mi-ar dicta subconștientul, iar subconștientul nu este egoist. Eu sunt. Dar în momentele în care aș domina povestea, nu aș lăsa să facă alegerile pe care personajul ar vrea. Pentru că îmi place să am totul sub control. Asta fac oamenii egoiști. Fac anumite lucruri doar pentru ei.

Scriu pentru că îmi place să scriu. Mă eliberează. Mă face fericită. Și voi scrie mereu, în primul rând pentru mine. Pentru egoismul din mine. Pentru că atunci când scriu nu mi-e frică de nimic. Pentru că atunci când scriu, sunt fericită.

Este fericirea, până la urmă, o formă de egoism?

Foto: Gabriel Stanciu